Chiriasul nostru, fraierul nostru

Daca trei sferturi dintre romani nu planuiesc sa-si cumpere o casa-asa cum arata un studiu Unicredit-atunci ar trebui sa se gandeasca de doua ori. Nu din pricina romanescului “Vreau pamant!” (aici ar fi “Vreau casa!”). Nu ma gandesc aici nici macar la echivalenta posibila a ratei lunare la banca cu cea a chiriei. Nu. Pur si simplu ar trebui sa-si dea seama ca achizitionand un apartament n-ar mai avea de-a face cu un proprietar.

E ca diferenta dintre a conduce propria masina si a merge cu un taximetrist. Intre a plati o rata la propria masina si a te urca intr-un taxi sta poate alegerea dintre un “World in my eyes” si Guta ori poate cea dintre liniste-tu cu tine- si o conversatie de care n-ai chef. Si mai e si trasul in piept la aparat, un sport mai rar-dar inca viu printre unii taximetristi.

In cazul casei, avem de-a face cu sindromul proprietarului din Romania. Cred ca e un sindrom nu numai fiindca in apartamentul pe care l-am inchiriat am un aparat de aer conditionat care nu raceste, ci doar ventileaza-desi era printre atu-urile ofertei-, nu numai fiindca mi-a pleznit tabloul electric din casa-iar proprietarul a vrut sa-l platesc desi de-abia ma mutasem iar problema era, au spus electricienii, veche. Nici macar fiindca de cate ori ii spun omului ca e ceva de rezolvat, el zice “Se rezolva!” dupa care nu mai raspunde la telefon.

Ultima oara cand am discutat-era vorba de tablou-pur si simplu nu intelegea de ce il sun pe el. Tabloul electric din casa lui nu era problema lui, ci a mea. Asa mi-am adus aminte de ceilalti proprietari pe care i-am cunoscut si care gandeau la fel. De fapt, n-am auzit de vreun proprietar din Romania care sa-si asume din oficiu si fara supernegocieri defectiunile din casa pe care nu le-a provocat chiriasul. Daca au existat, probabil ca au emigrat in Canada…

Mascati, anti-tero si un politist cu burta

Mare agitatie, mare pe malul Dambovitei: mascati, cagulati, jandarmi si antitero, retele de mobile care cand merg, cand nu merg. In nordul orasului cand se traverseaza prin intersectia cu DN1, cand se sta. Cand se da “permisul” de traversare, soferii calca apasat acceleratia, doar-doar or sari parleazul inaintea lui Bush junior.

Un spectacol nemaivazut pentru cei de pe trotuar. Departe de a fi panicati, ei privesc mai mult curiosi spre faimosul deja culoar unic si spre cei care-l pazesc. Printre cerberii din oras-e adevarat, nu chiar pe “zona” DN1- am zarit unul cu burta, semn ca presupusa lor “lasare la vatra” de summit a esuat.

In rest, Bush a aterizat, se circula in oras mai bine decat de obicei, iar meganalistii neamului se cearta iar la teveu cu Base. De maine, toti ochii se intorc spre Casa Poporului, locul unde- daca nu cumva va face Base ceva memorabil in prime-time-nu ne asteptam la vreo ploaie de breaking-news.

Moguli.RO

Pentru amatori de asa ceva, anunt ca e disponibil www.moguli.ro. Mogul.ro pare-se ca a fost luat, insa nu si motanulfelix.ro. La fel ca in ultimul caz stau lucrurile si in ceea ce priveste familiabasescu.ro.La acest domeniu am putea gasi-nu-i asa- replicile presedintelui la “atacurile” adresate familiei sale. Are tot dreptul, insa ii va fi cam greu sa dea replica atunci cand fiica sa Elena va vorbi din nou despre “succesuri”. Mai e liber si mogulimedia.ro.

Traian Basescu a iesit la bataie azi in urma unui articol din Jurnalul National. Toata povestea-i veche, ca si animozitatea dintre tabere. Intr-o lume cat de cat cu scaun la cap, daca manipuleaza, trusturile ar trebui sanctionate de public, nu prin bula papaloprezidentiala sau mai stiu eu ce.

Filmul asta al razboiului dintre Palat si trusturi joaca de atat vreme-mi-aduc aminte numai de saracul Dindirica- incat eu m-am plictisit. M-am plictisit si de “baietii buni” ai lui Basescu, si de privirea lui de killer cu care anunta lucruri importante pentru natiune, m-am plictisit si de baietii lui Felix a caror singura preocupare e interpretarea ultimului stranutat prezidential, m-am saturat si de cel mai vanator ziarist de presedinti din Romania-sa vedem daca ghiceste cineva cine e el.

M-am saturat si de trecutul intunecat al lui vantu ori voiculescu-e deprimant intr-adevar sa-ti aduci aminte ce au fost ei, ce au facut candva si ce au ajuns- si incep sa ma satur si de elena basescu si ale dansei discursuri memorabile care s-ar potrivit perfect la Lavazza din Vitan Mall.

N-am apucat in schimb sa ma satur de Florin Calinescu si-la dracu-cineva sa ma lamureasca. Cu Calinescu ce a avut?Mi-a trecut pe la ureche doar ca face un fel de soap “Viata presedintelui”…Asta sa fie? Maine-poimaine o sa tune si fulgere impotriva caricaturilor…

PS. Uitasem ca traim inca intr-o Romanie securista. Cineva din tabara celui care a atacat azi in forta m-a sunat azi dimineata ca sa-mi spuna ca stie la cine am fost eu ieri la interviu (desi n-ar fi avut de ce sa stie) si ca, domn’e, lucrurile nu stau chiar asa cum mi-a zis mie intervievatul. I-am raspuns ca nu ma surprinde ca stie unde am fost eu ieri, dat fiind backround-ul lui (DIE-nota mea). Tema interviului era apolitica, insa aceasta lupta imbecila politizeaza totul. Aceste personaje de felul celui care a sunat-nu-i dau numele fiindca nu il am pe banda- sunt in jurul tuturor oamenilor-cheie din conflictul care a facut azi breaking news. Ei sunt Romania veche iar daca aceea noua se construieste cu ajutorul lor sa fiu al naibii daca poate sa iasa ceva bun.

Zece motive sa nu scrii pe blog vreo saptamana

1. Ai fost pe coclauri, ai filmat diverse chestii, ai vizionat, ai montat. Ai fost pe coclauri, ai facut interviuri, te-ai apucat de scris. “Time is money”.

2. Pe noptiera, langa noptiera, pe pat ori langa pat ai ultimul numar din Esquire (cu un story de nota 10 despre Florin Piersic jr) si “Zapezile de pe Kilimanjaro si alte povestiri” de Hemingway. Blogul sa mai astepte.

3.Parca, parca te mananca palma sa scrii despre…hmm, despre niste miscari de trupe de la Evenimentul zilei. Dar oare pe cine mai intereseaza?

4. Dimineata spre pranz, la cafea, relaxat. Si totusi, n-ar fi mai frumoasa o cafea fara laptop, undeva, la soare, in parc?

5. E dupa-amiaza si urmeaza o ora in care n-ai nimic de facut.S-o crezi tu! Ai de pus pe hartie un plan ori proiect ori spune-i cum vrei. Macar sa incepi. Altele sa mai astepte.

6. Week-end.  Ziua Z. …wordpress.com. De fapt, te trezesti  la o coada la banca-casiera se misca cu incetinitorul. Inca juma de ora pretioasa se duce.

7. “Ultimul samurai”. Un Tom Cruise gen “Anjin-san- Blackthorne” din Shogun, intr-o poveste foarte mishto. Katsumoto e cel mai tare! Da, a meritat.

8…Martie.

9. Studio. Vizionat casete. Scos sincroane. Scris. Doua espresso, tigari,Trenta Pizza. Pana-n noapte. Acasa, in fata televizorului-un documentar NatGeo Wild despre un naturalist rus care a fost ucis de un urs in Kamceatka. Poveste: a murit in timp ce el urmarea ursul, si nu invers.

10. In sfarsit, esti in “write”. Oare ce o sa scrii? Pai insiri toate lucrurile pentru care ai lasat balta blogul o saptamana. Logic

“!”

“A murit cel mai mare tenor!” Neaparat cu semnul exclamarii. Ce inseamna “!”? Sa insemne: fiti tristi, aruncati-va pe geam, mirati-va? Fiindca ma pricep foarte tare la citit titluri de ziar, vad semnul exclamarii de obicei in doua ziare: ele sunt Evenimentul zilei si Adevarul. De cand Adevarul are redactor-sef plecat de la EVZ numarul de “!” se imparte frateste. Pana atunci, se ocupa numai EVZ de ele :).

In principiu, titlul vinde stirea. Asa ca e mai important semnul exclamarii din titlu decat virgula din text. Chibitez deoarece si intrucat sunt un cititor de titluri care nu are nevoie sa fie indemnat sa se mire atunci cand sunt anuntat ca a murit cel mai mare tenor. In principiu n-as avea nevoie de impulsuri masurate in semne ale exclamarii nici in urmatoarele situatii: daca Basescu divorteaza si se insoara cu Norica Nicolai, daca nationala de fotbal a Romaniei castiga Euro 2008 si daca se voteaza o lege conform careia toti, dar absolut toti pensionarii au voie sa traverseze strada pe culoarea rosie a semaforului.

Aceste evenimente atat de incredibile ar contine in ele insele acel semn. Facand aceeasi teorie a chibritului as trece intr-o categorie apropiata “Senzational”-ul lui Dan Diaconescu. Pai frate, daca e senzational chiar tre’ sa mai scrii asta?

Ultrasii sarbi

Cineva imi spunea ca la Belgrad varful de lance al manifestatiilor sunt ultrasii echipelor de fotbal Partizan si Steaua Rosie. Auzise asta chiar de la un prieten sarb. Cativa dintre cei filmati ieri in timpul demonstratiilor aratau exact ca niste ultrasi: erau imbracati sport, cu glugi, fulare si strigau foarte tare si sacadat in fata camerelor TV, ca pe stadion.

Daca e asa, atunci se intampla exact ca la Budapesta in timpul manifestatiilor violente impotriva Guvernului, unde cei mai vehementi si agresivi au fost tot cei din nucleele dure ale galeriilor echipelor de fotbal.  Ultrasii au antrenamentul perfect: ragusesc greu, au trecut prin multe lupte de strada si de abia asteapta un pretext pentru scandal.

De data asta l-au gasit repede, iar creierele s-au incins la Belgrad. Atat de tare, incat sarbii au aprins cocktailuri Molotov si le-au aruncat pana in curtea ambasadei americane.  N-am inteles ce au avut insa cu ambasada canadiana si nici cu McDonalds. Hai, pe turci s-or fi suparat ca steagul Kosovo a fost fabricat in Turcia…

Lumea lui Popescu

A dus totul la extreme. A vrut mereu sa fie trend-setter-ul. Ne-a spus ca gimnastele au comis un sacrilegiu pozand in Playboy. A avut puterea de a dirija curentul. Vehement si incrancenat. Dur. Neortodox. Agresiv. Multi au spus despre el: “e dus cu capul”. Toleranta zero fata de ceea ce a crezut ca nu e in regula. Toate astea au creat, desi CTP n-ar accepta cuvantul, un “brand”. Nu stim daca asa e el in viata de toate zilele, dar cu siguranta asta ne-a lasat sa vedem in ziare si pe sticla.

Cand ceilalti se laudau cu Mercedes-uri si cu cravate Armani, CTP mergea cu Dacia si purta cu mandrie celebrele lui geci de fas. Cand ziaristii lui se bateau pe computerele din redactie, vechi si prea putine, in presa romana incepusera sa apara laptopurile si camerele digitale. Cand presa incepea, incet-incet, sa se corporatizeze, CTP ignora powerpoint-ul, si mergea pe feeling. Cand a simtit in jurul lui miros de rival la rangul neoficial de guru, a dat cu el de pamant in direct la TV.

In jurul lui, insa, CRP-ul pe care il conducea devenise un conclav al dinozaurilor de presa, ultraconservatori si gata sa faca multe pentru a se imbogati. Si mai aproape de el, in propria redactie, cel putin un adjunct al sau facuse si el pactul, tradandu-si meseria. Altii nu uita cum ziaristii din propria ograda mai aveau un rol, pe langa scriitura: aduceau si publicitate. In timpul asta, CTP a fost, ne spune el, un mare naiv. Ne spun altii, a stiut multe, insa n-a scos o vorba.

Si din alte motive, Popescu nu e prea simpatizat in randul ziaristilor. I se reproseaza des ca habar n-are ce inseamna a fi manager de presa, fiind, pe cat de talentat ca ziarist, pe atat de nepriceput ca administrator.

In business, lucrurile s-au dovedit mai simple. Mogulul i-a pus pe masa cifrele. Popescu, ne-a spus el, a refuzat marele compromis de a se transforma din Popescu quality in Popescu tabloid. Popescu, ne-au spus altii, a fost invins fiindca n-a reusit sa aduca un numar mai mare de cititori. Nu cititori mai inteligenti, cititori mai multi.

Lumea pe care incercase sa o construiasca il trada: echipa lui se imputina, publicul lui la fel, cel cu banu’ voia profit, iar lupii tineri din presa-care poate il voiau out- erau din ce in ce mai puternici. Intr-o zi, Popescu si-a dat seama ca obosise.

PS. Dupa o idee de Iulian Comanescu(Hai sa-l facem pe CTP leapsa)

Despre presedinti si sfinti

La noi sfintii, la ei presedintii. Americanii au o sarbatoare care se numeste Ziua Presedintilor. Ambasada SUA la Bucuresti ne povesteste, intr-un comunicat, ca pe 18 februarie va fi inchisa tocmai din cauza acestei sarbatori, care marcheaza zilele de nastere ale lui George Washington si Abraham Lincoln.

Ca si noi, si ei au multe sarbatori. Diferenta vine cand ne uitam la pretexte. La americani- Ziua Recunostintei, Valentine’s Day etc…Noi am celebrat o vreme partidul si muncitorii- 1 Mai, 2 Mai, 8 Mai, plus gloriosul act de la 23 august, la care se adauga cel de la 30 decembrie. Multe dintre aceste zile din calendar erau sinonime cu manifestatiile-gigant de pe stadioane, cu micii si cu berea.

Dupa ‘89, ne-am intors la sfinti. Daca am fi avut, poate am celebra si presedinti. Insa Carol I a fost rege.

Cronica unei stiri asteptate: Costica Argint saltat de carabinieri

Costica Argint a fost arestat de carabinieri, la Tivoli. Impreuna cu un italian, il santajase pe patronul unui magazin. Ii amenintase sotia si fiica si ii ceruse 20.000 de euro. Argint era cunoscut ca lider al tiganilor din Italia, ceea ce l-a adus in preajma premierului roman si a ministrului de externe, aflati in vizita la Roma, acum cateva luni. “Sa traiasca domnu’ Argint”, fusese el salutat amical de ministrul Adrian Cioroianu.

Cautat pentru diverse infractiuni in Romania, Argint reusise sa fuga in Italia, unde a obtinut azil politic. El era dat in urmarire prin Interpol. Asa cum au aratat ziaristii romani, o simpla cautare pe Google ar fi aratat profilul celui ajuns sa discute de la egal la egal cu demnitarii romani. Se pare insa ca niciun oficial nu stia cu cine are de-a face. Oricum, cu sau fara “mapa profesionala” actualizata, Argint a dat dovada de marinimie. “Va iert!”, le-ar fi spus el demnitarilor, in legatura cu afirmatiile lor prea putin magulitoare la adresa “etnicilor”.

Pana la urma, bataile pe umar cu Cioroianu l-au facut faimos pe Argint. A dat interviuri in ziare si la televiziune, iar jurnalisti trimisi special la Roma i-au facut portretul. Cu o sapca trendy pusa invers pe chelie, mergand tantos, Argint ii dezvaluia unui reporter PRO TV povestea vietii lui, versiunea autocenzurata.

Apoi, dupa o evolutie de cateva zile “pe sticla”, Costica Argint a disparut din vietile noastre. S-a intors ca personaj al unei stiri deloc neasteptate: a fost saltat de carabinieri si dus la racoare, intr-un loc de unde e putin probabil sa fuga, sa dea interviuri ori sa se traga de sireturi cu sefii vreunui guvern. Sic transit gloria mundi…

Leapsa “123″

O leapsa de la Ulmanu, care suna asa: deschizi la pagina 123 cartea care se afla cel mai aproape de calculator, sari la a cincea fraza sau propozitie si scrii cateva randuri pe blog. Iata ce a iesit la mine:

“I-am scris lui Guy-Philippe si l-am intrebat de ce facuse acest lucru curios si de ce scrisese <<55 de zile>> pe o fotocopie facuta dupa cecul lui Blatter.”

(Andrew Jennings, “Fault! Lumea secreta a organizatiei FIFA”, Editura All, 2007).

Dau mai departe leapsa urmatorilor: Daniel, Teodora, Soferul, Tibi.